Procesul de la Nürnberg – Cele mai grave acuzații (20 noiembrie 1945 – 1 octombrie 1946)

După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial Aliații (S.U.A., Marea Britanie, Uniunea Sovietică și Franța) au format Tribunalul Militar Internațional. Acesta a fost scena pe care au fost aduși toți marii lideri ai armatei naziste pentru a fi judecați. Acuzațiile fiind de crime de război, crime împotriva umanității și acte săvârșite împotriva păcii. Mai jos sunt prezentate succint câteva aspecte ale „Procesului de la Nürnberg”.

Procesul de la Nürnberg

În data de 18 octombrie 1945 se depune rechizitoriul împotriva a 24 de mari criminali de război și a 7 organizații considerate vinovate de crime de război (precum Gestapo i alte poliții secrete ale statului). Aceste acuzații au fost depuse de către cei patru procurori ai Tribunalului Militar Internațional. Procesul a început în data de 20 noiembrie 1945 cu 21 de inculpați. După încheierea acestuia au fost aduși alți 199 de inculpați, în cadrul a 12 procese suplimentare susținute tot la Nürnberg, organizate de către S.U.A. În urma acestora, 161 au fost închiși, iar 37 au fost condamnați la moarte.

Dintre toate aceste procese duse la Nürnberg cel mai cunoscut este Procesul Marilor Criminali de Război care s-a desfășurat în perioada 20 noiembrie 1945 și 1 octombrie 1946. În mare s-au desfășurat în mod tradițional, inculpații beneficiind de câte un avocat al apărării, dar sentințele au fost date de către un tribunal, nu de un singur judecător. Fiecare dintre cele patru puteri care au înființat Tribunalul Militar Internațional oferind câte doi judecători, unul principal și unul suplimentar. În total fiind 8 judecători.

Au existat mai multe evenimente care s-au petrecut pe fondul acestor procese, de pildă unul dintre inculpații a fost declarat inapt din punct de vedere medical, iar altul s-a sinucis chiar înainte ca procesul să înceapă. La capitolul sinuciderii, cei mai importante au ale conducătorului nazist, Hitler și ale asociaților săi, Heinrich Himmler și Joseph Goebbels, aceștia curmându-și viața în primăvara lui 1945. Prin urmare, niciunul dintre ei nu a putut fi vreodată judecat.

Un alt aspect important al desfășurării procesului este că inculpații aveau voie să își aleagă singuri avocații. Apărarea s-a folosit de faptul că infracțiunile de care erau acuzați erau definite în Carta de la Londra erau legi care incriminau niște fapte comise înainte de elaborarea legilor care prevedeau interzicerea lor și pedepsirea în urma săvârșirii (denumite juridic exemple de drept ex post facto).

O altă strategie de apărare a avocaților a fost aceea de invocare a unui regim preferențial, aceștia susținând că nu se aplică același tip de pedepse tuturor celor care au comis crime de război. Prin urmare, ceea ce spuneau erau că Aliații pedepseau mai dur militarii germani, decât proprii lor militari, care comiseseră la rândul lor crime de război.

Având în vedere că atât inculpații cât și partea acuzatoare vorbeau patru limbi diferite, comunicarea s-a făcut destul de greu. În ciuda unei inovații, traducerea instantanee, posibilă datorită tehnologiei furnizate de IBM, care, prin intermediul centralei telefonice, a putut furniza traducerile pe loc a mai multor bărbați și femei care lucrau în cadrul centralelor telefonice internaționale. Procesul a fost tradus în engleză, franceză, germană și rusă.

La finalul procesului din cei 199 de inculpați, 3 au fost găsiți nevinovați, 12 au primit condamnarea cu moartea, inclusiv cel care nu s-a putut prezenta fizic. Restul au primit condamnări de la 10 ani după gratii până la închisoarea pe viață. Zece condamnați au fost executați prin spânzurare în data de 16 octombrie 1946. Cel mai important dintre acuzați, Hermann Göring (1893-1946), cel care era numit și succesor al lui Hitler, șef  al Luftwaffe (forțele aeriene germane), s-a sinucis în noaptea de dinaintea execuției. Acesta s-a otrăvit prin ingerarea unei cantități fatale de cianură. Se pare că o ascunsese într-un borcan cu medicamente.

În jurul acestor procese sau creat mai multe controverse, au existat voci chiar din rândul Aliaților care au dezaprobat abordarea. Harlan Stone, judecătorul șef al Curții Supreme din S.U.A. de la acea vreme, a descris procedura drept o „fraudă” și o „cale de linșaj de înaltă calitate”. William O. Douglas, pe atunci judecător asociat al Curții Supreme a S.U.A., a declarat că Aliații „au înlocuit puterea cu principiul” la Nürnberg.

Lista judecătorilor: Francis Biddle (american), John Parker (american), Edward Francis Carter (american), Colonelul Sir Geoffrey Lawrence (Marea Britanie, președintele Tribunalului), Sir Norman Birkett (Marea Britanie), Henri Donnedieu de Vabres (Franța), Robert Falco (Franța), Generalul Maior Iona Nikitchenko (Uniunea Sovietică), Locotenentul Colonel Alexander Volchkov (Uniunea Sovietică).

Din respect pentru dumneavoastră, acest articol nu este însoțit de publicitate

Recomandări autor